Una dintre expresiile pe care le-am auzit de sute de ori în copilăria mea este arhicunoscută în multe familii –  „Vezi să nu cazi!”. Și cum fiecare învățăm inconștient să fim părinți de la părinții noștri, mult timp am folosit-o și eu în exces cu băiatul meu, până când am realizat că i-am indus o frică teribilă chiar și pentru accidente minore.

Am văzut copii care s-au răsturnat cu bicicleta pe ciment, s-au ridicat pur și simplu și au mers mai departe. Al meu… hhmmm, ar fi urlat din tot sufletul. De ce? Sunt mai multe cauze, dar azi voi scrie doar despre una dintre ele, și anume – emoția mea legată de căzături pe care, desigur, R. mi-a simțit-o de la început.

M-am hotărât să analizez ce e cu atitudinea mea așa de sinistră despre căderi și numai după o introspecție sinceră mi-am dat seama cât de mult m-a urmărit prin viață teama de a nu cădea și de a nu mă lovi în vreun fel. Acum îmi pare ridicol, pentru că, știm cu toții, nu-i așa? Oricâtă grijă vom avea, un accident tot ni se va întâmpla la un moment dat. Și atunci, de ce să fac o tragedie din faptul că eu sau copilul ne-am făcut o vânătaie, el – fizică, eu – emoțională? Mai bine haide să depășim situația în care ne găsim și să mergem mai departe.

Așadar, declar victorie războiului dus cu teama de a nu cădea și spun bun venit curajului, curiozității și inovației. Am învățat alături de copil că mai important decât a nu cădea este să te ridici după ce ai căzut și să continui. Durerea mică ne-a învățat pe amândoi să ne ferim de căderi mari, să ne luăm măsuri de protecție și de apărare de fatalități, când n-am mai putea repara ce s-a stricat. Dar asta nu înseamnă să avem aceeași atitudine față de toate căderile din viața noastră. Unele ne oferă lecții atât de prețioase fără de care (poate) nu am deveni mai puternici, mai atenți, mai empatici, mai înțelegători. (Acum, ca o paranteză, îmi vine în minte o carte dragă – „Durerea, darul pe care nimeni nu-l dorește”, de Phillip Yancey și Paul Brand – o recomand cu drag.)

Iată de ce am scos complet din vocabular expresia plină de frici și limitări „Vezi să nu cazi!” și am ales să o înlocuiesc cu altele, de exemplu: „Pare un pericol destul de mare să te urci acolo. Ești sigur că vrei să ți-l asumi?”, „Riști o lovitură deosebit de puternică dacă vei merge cu viteză așa mare!”, „M-aș gândi de două ori înainte să hotărâsc să fac asta!” etc. sau dacă nu mai am timp să zic nimic, doar mă apropii de copil pentru ca în caz de vreun accident grav să îi fiu aproape.

Desigur că nu e o regulă, dar tind să cred că majoritatea dintre noi vom experimenta la un moment dat în viață o cădere, urmată de o durere profundă, iar atitudinea pe care ne-o cultivăm în prealabil va determina modul în care ne va afecta atunci când se va produce. Cred că e important să ne privim propriile frici în față și să găsim metode pentru a le depăși dacă vrem să ne ajutăm copiii la acest capitol. În cazul nostru, suntem pe drumul cel bun, am văzut rezultatele vindecării mele și mă bucur că R. are ocazia la o vârstă așa fragedă să își depășească fricile – moștenite sau acumulate.

Vindecări duioase!

Sursă foto Pixabay

 

Advertisements