O întâmplare recentă m-a făcut să mă gândesc profund la valoarea iscusinței de a asculta în conversațiile cu copiii. Încă de când sunt foarte mici ei doresc să se facă înțeleși, inițial prin plânset sau zâmbet, alteori printr-un suspin sau gângurit, mai târziu printr-un cuvânt, o expresie, o propoziție simplă. Dar se confruntă cu o realitate dură: ceilalți nu îi înțeleg de fiecare dată și acest lucru provoacă o tornadă de frustrări pe care majoritatea dintre ei le vor manifesta prin plânset puternic, urlete, țipete etc.

Până să dobândească abilitatea de a utiliza fraze complexe prin care să explice exact ce vor sunt nevoiți să treacă prin diverse furtuni emoționale. Eu găsesc două motive pentru această realitate: unul – lipsa capacității lor de a prezenta pe înțelesul celuilalt ce și-au propus și al doilea – absența interesului din partea adultului de a asculta pentru a înțelege.

Exact aceasta este și situația lui R. Uneori face eforturi remarcabile ca să ne ajute să înțelegem ce vrea să spună. Nu stâlcirea cuvintelor este cea care ne împiedică să dăm sens remarcilor lui, ci absența detaliilor. Și-ar dori să repete în exact același mod istoria fericită a vreunei întâmplări jucăușe, fără să explice regulile jocului. Are impresia că toată lumea știe deja care sunt acestea și se așteaptă să acționăm cu toții la fel în situația dată. Când acest lucru nu se întâmplă auzim binecunoscutul „Nu așa!”, urmat de o ploaie de suspine. Dar se oprește imediat și e gata să ne fie de folos dacă ne aplecăm la nivelul lui de înțelegere pentru a-l ajuta să ne ofere informațiile necesare. „Acesta este un joc nou pentru mine și va trebui să mi-l explici. Ajută-mă să înțeleg. Cum te-ai jucat data trecută? Ce ai spus când s-a întâmplat asta? Ai vrea ca eu să fac așa? Arată-mi cum ți-ai dori să ne jucăm” etc. Este foarte bucuros să ne ofere răspunsuri clare atunci când primește întrebări concise. Fața lui radiază când realizează că am înțeles cum vrea să ne jucăm. „Daaaa, așa! Ai văzut?”

Am fost frecvent martora dialogurilor în care cel mic este neajutorat în încercarea lui de a comunica dacă mama nu este prin preajmă „să traducă”. Persoana terță se mulțumește prea repede cu un „nu înțeleg ce spui” și lasă baltă dorința copilului de a se face auzit. Nu pune întrebări, nu îl ajută să reformuleze sau să facă asocieri. Renunță prea devreme, gândindu-se că nu e atât de important la urma urmei să se joace „așa”.

Nimic însă nu e lipsit de importanță în lumea copiilor, dimpotrivă, unele aspecte sunt vitale pentru ei. E drept că deocamdată au o scară de valori diferite de ale adulților și de cele mai multe ori vorbesc o limbă distinctă a priorităților. Nu își dau seama de ce e mai important să dormi decât să te joci. Dar dacă la baza relației stă respectul vom învăța să acordăm atenție nevoilor lor. În mod sigur noi îi iubim și le vrem binele, dar mai important decât ce credem noi este cum se simt ei.

A asculta pentru a înțelege dovedește interesul nostru față de părerea lor, un aspect extrem de important pentru dezvoltarea stimei de sine. Poate nu ne e mereu la îndemână să descifrăm dorința lor, dar bucuria care le va inunda chipul atunci când vor simți cât de apreciată e opinia lor în mod sigur ne va face să repetăm întâmplarea.

Happy listening! 🙂

Advertisements